Mai bine să fi pierdut tot ce a rămas din folclor?!

O dilemă care îmi persistă în minte de câteva luni, ca urmare a unui curs de folclor în care muzica populară este denigrată total, într-un mod murdar, nedemn de contextul în care se vorbește despre ea. Dar poate ceea ce m-a determinat și mai mult să scriu acest articol este faptul că vedeam participanții la acest curs manipulați prin excelență, prin crearea unei imagini asupra muzicii populare, pe care o consider doar parțial adevărată.

Precizez că în acest articol mă voi referi strict la muzica populară nealterată. Doresc să clarific, pentru necunoscători, faptul că folclorul și muzica populară nu constituie unul și același lucru. La fel cum nici manelele nu fac parte din spectrul muzicii populare. (Am simțit nevoia să menționez asta întrucât pentru mine este șocant că unii - probabil din lipsa unei educații adecvate - nu fac o delimitare clară între manele și muzica populară). Există o evoluție a muzicii sau, mai exact, a modului în care este și a fost practicată muzica de-a lungul istoriei, fenomen datorat dezvoltării mentalității omului, obiceiurilor, societății și chiar al tehnologiei, întrucât muzica a evoluat constant în paralel cu omul și societatea. Cu toții știm că folclorul reprezintă identitatea poporului român și, prin urmare, izvorul muzicii, numit de-a lungul timpului ca fiind tradițional. Vorbesc aici despre muzica țăranilor analfabeți (pentru că doar la ei se găsea folclorul autentic) pentru care muzica și cântatul reprezenta un fenomen intim. Însă acest folclor, din păcate, nu se mai întălnește astăzi deloc... sau prea puțin; în mediul rural la ora actuală se ascultă fie manele, în rândul tineretului, fie muzică populară, evident în rândul celor mai vârstnici. Ce s-a întâmplat? Întorcându-ne în timp, treptat, folclorul s-a urbanizat - a apărut astfel folclorul lăutăresc (principala sursă de inspirație la Enescu) -, a început să fie studiat și a pătruns în Conservatoare. Așadar, și-a pierdut caracterul intim, a apărut taraful și orchestra și a început să fie practicat de oameni cu școală. Prin urmare, se poate deduce de aici modul în care muzica a evoluat în paralel cu mentalitatea și obiceiurile omului, dar avem formată și perspectiva muzicii în acest moment. Evident, vorbim deja de muzica populară - câțiva interpreți reprezentanți ai muzicii populare nealterate: Maria Lătarețu, Maria Tănase, Titiana Mihali, Victoria Vardai, Frații Petreuș, Maria Ciobanu, Sofia Vicoveanca, Angela Buciu, Nicolae Mureșan sau Petre Petruse.

Azi întâlnim tot soiul de manifestări și întruchipări ale acestui tip de muzică, precum sintetizările și prelucrările de tip etno sau alte derivate, unele reușite, altele mai puțin - să le zicem kitsch-uri. Dar nu consider că denigrarea unui tip de muzică și manipularea unei mase de oameni reprezintă vreo soluționare pentru faptul că muzica a evoluat într-o direcție considerată de unii nedorită. Personal, nu obiectez în privința niciunui tip de muzică, întrucât consider că cel mai important pentru ascultător este ca aceasta să îi creeze stări și emoții pozitive, indiferent de tipul muzicii ascultate. Evident, preferabil este ca prin educare, să se ajungă la capacitatea de a discerne o muzică de calitate față de una... kitsch-oasă. Totuși, ca muzician, consider că e de datoria mea să caut și să găsesc (pentru că există) ceva bun în orice tip de muzică. Asta face parte însă din subiectul altei discuții. Revenind, atrag atenția că aceste kitsch-uri nu ar trebui sub nicio formă confundate și situate în același plan cu muzica populară de calitate, lucru care se întâmpla la cursul despre care vorbeam în început. Se mai discută la acest curs despre faptul că muzica populară a denaturat complet sugestiile armonice din melodiile folclorice, instaurând armonia sistemului tonal-funcțional și distrugând astfel autenticitatea. Părerea mea cu privire la acest lucru este că vorbim aici despre un fenomen istoric, muzica evoluând odată cu mentalitatea și preferințele interpreților și ascultătorilor de la acea vreme. Nu cred că ar trebui considerat neaparat un fenomen dăunător, ci mai degrabă un proces de deviere spre alte sonorități. Practic, în muzica populară regăsim atât reminiscențe ale folclorului, dar și elemente oarecum novatoare, provenite din exterior.

Acestea fiind scrise, mă gândeam la o metaforă interesantă. Am putea privi folclorul ca o capodoperă de muzeu, în raport cu muzica populară ce ar putea fi privită ca o piesă dintr-o expoziție. Mă întreb cum ar fi fost ca folclorul să rămână izolat și într-un final să se stingă fără a mai putea să ne bucurăm astăzi de rămășițele lui prezente în muzica populară. Vă întreb: mai bine să fi pierdut tot ce-a rămas din folclor sau acceptăm păstrarea fărâmei de tradiție perpetuată prin muzica populară?

P. S.: ceea ce nu am menționat și, probabil ar fi fost corect să menționez de la început, este faptul că eu provin dintr-o familie de artiști și am crescut într-un mediu bazat pe muzica și dansul popular. Sunt mândră de părinții mei care au reprezentat tradiția românească la festivaluri de muzică și dans popular în întreaga lume și conform mărturiei lor, arta tradițională românească a fost recunoscută pretutindeni ca fiind sublimă și inedită prin diversitatea de ritmuri, melodii, costume și dansuri. Am ales să scriu asta la final, pentru ca cititorii să poată percepe informațiile articolului într-un mod obiectiv pe cât posibil.