Interviu cu pianista Lia Popa

Vara anului 2017 a fost pentru mine extrem de productivă. Aflându-mă la Viena, în stagiune de practică la Institutul Cultural Român de acolo, am avut șansa să întâlnesc o pianistă româncă de o sensibilitate aparte, ce urma să susțină un concert chiar în sala Institutului. Fiind la rândul meu o mică pianistă, m-am gândit că vreau să aflu în mod direct experiențele și sfaturile unui pianist de succes. Ca urmare, impresionată fiind de răspunsurile acestei tinere, am considerat interviul ca fiind o lectură extrem de inspirațională, pe care o dedic în special studenţilor muzicieni şi tinerilor care îşi doresc o carieră în această artă. Așadar, v-o prezint pe tânăra pianistă Lia Popa!

Lia Popa a descoperit pianul la o vârstă fragedă, iar intuiţia sa muzicală, precum şi auzul perfect i-au fost recunoscute odată cu începerea cursurilor Liceului de Artă „Octavian Băncilă” din Iaşi. A câştigat şapte premii naţionale, precum şi o menţiune la „Lira de Aur”, premii care au condus la acordarea unei Diplome de Excelenţă şi unei Diplome de Merit, oferite de Primăria Municipiului Iaşi. De-a lungul anilor a fost invitată în afara ţării, în cadrul unor festivaluri internaţionale. În 2006 pianista a susţinut primul recital solo la Institutul Cultural Român „Titu Maiorescu” din Berlin, iar în 2008 a fost admisă la Konservatorium der Stadt din Viena. În timpul studiilor a fost invitată să prezinte în primă audiţie muzica contemporană aparţinând compozitorului Meinhard Rudenauer, iar în 2010 Lia Popa a câştigat o bursă de cercetare oferită de Institutul Cultural din Paris, unde a elaborat o lucrare ştiinţifică despre creaţia lui George Enescu. În 2015 a debutat pe scena londoneză, fiind invitată de către Institutul Cultural Român din Londra să concerteze la St. Martin-in-the-Fields.

1. Vă mulțumesc pentru amabilitatea de a accepta acest interviu şi vă felicit pentru impresionantele performanţe dobândite până acum! Ca mulţi alţi tineri talentaţi, aţi început studiul pianului încă din copilărie. Cum aţi descoperit frumuseţea acestui instrument?

Cu drag! Fiecare întâlnire cu arta mă bucură şi îmi face plăcere să împărtăşesc din experienţa mea muzicală! Amintirile mele despre muzică sunt incipiente, mereu se asculta muzica clasică în familie iar discurile cu concertele celebre ale lui Radu Lupu, Dinu Lipatti sau Wilhelm Kempf mi-au marcat de timpuriu copilăria. Părinţii mei au cumpărat un pian fabricat la Viena, care a aparţinut unei familii de evrei încă de prin anii 80 si cred ca a fost o surpriză pentru ei faptul că m-am apropiat de pian destul de repede deşi am fost expusă şi la alte activităţi împreună cu surorile mele. Mama ne-a oferit o educaţie deosebită, neîngrădindu-ne libertatea de a alege şi am fost înconjurată de o bibliotecă foarte variată, cu volume unice din cele mai variate domenii. Dostoievski, Alexandre Dumas, Doris Lessing, Herman Hesse, Gogol sau Pessoa, Jules Verne, Andrei Pleşu si mulţi altii. Verile le petreceam la bunici, în Bucovina, unde bunul simţ si bunul gust au o tradiţie de zeci de ani înca de pe vremea ocupaţiei habsburgice, iar mirosul de coacăze în asfinţitul unei veri răcoroase, când greierii orchestrau în surdină o muzică atonală, devenea cea mai intensă aromă!

Apoi, odată cu clasele primare, am susţinut acel test muzical la Colegiul Naţional de Artă şi aşa am pătruns într-o lume fantastică, creativă, care mi-a oferit şansa să cunosc cultura si civilizaţia oraşelor europene încă din adolescenţă.

Artiştii în devenire muncesc foarte mult şi există dincolo de regulile motrice o anumită profunzime a muzicii spre care tind. Cultura generală în liceele de artă se face cel puţin la nivelul unui liceu teoretic iar volumul de muncă se dublează odata cu disciplinele de specialitate.

«Muzica de pian există de ani de zile nu doar în partituri, iar cei „aleşi” spre a o interpreta sunt privilegiaţi pentru că pot să aibă acces la o lume incredibil de frumoasă!»

2. A intra în lumea muzicii culte încă de la o vârstă fragedă necesită multă disciplină, numeroase ore de studiu şi dedicare totală. Simţiţi că aţi pierdut anumite lucruri în copilărie, investind timp şi energie în orele de pian?

Consider că am fost un copil echilibrat, cât despre dedicarea totală, este un termen pe care îl evit. Studiam intens doar înainte de olimpiade sau recitaluri, iar aici este vorba despre un studiu mental şi nu doar motric, de felul în care mă transpun într-o stare sau o epocă sau în care înţeleg intenţiile compozitorului. Muzica de pian există de ani de zile nu doar în partituri, iar cei „aleşi” spre a o interpreta sunt privilegiaţi pentru că pot să aibă acces la o lume incredibil de frumoasă! Poate că ceea ce am pierdut a fost noţiunea timpului sau întâlniri cu personalităţi remarcabile care ne-au călcat pragul casei, trezindu-mă deodată prea sobră!

Eu am fost pasionată de limbile europene şi iată că peste ani am reuşit să fructific acele weekend-uri în care urcam Dealul Copoului pentru un accent circumflex sau pentru un „der die das”. Recunosc, însă, că uneori lipseam de la repetiţii pentru o seară rece la patinoar!

„Scopul meu a fost mereu să-mi lărgesc orizontul cunoaşterii în sfera muzicală, culturală şi nu să creez animozităţi prin competiţii.”

3. În urma muncii depuse aţi câştigat numeroase premii naţionale şi internaţionale. Câte ore de studiu pe zi au fost necesare pentru a ajunge la o asemena performanţă şi care sunt premiile importante care v-au influenţat în mod deosebit cariera?

Am câştigat câteva premii, într-adevar, însă, privind în urmă, concursurile pot fi un reper al profesionalismului sau o experienţă prin care orice muzician trece la un moment dat spre a i se certifica talentul şi înţelegerea muzicală. Primul premiu a fost la Concursul Naţional J. S. Bach la Cluj, unde am luat locul 2 şi aşa am căpătat puţin curaj. Apoi am participat la etapele zonale şi naţionale ale Olimpiadelor de Muzică, de Limba şi Literatura Română şi mereu am fost printre primii, a urmat premiul I la Concursul Naţional „Carl Czerny” şi locul 4 la Concursul Internaţional „Lira de Aur”. Atunci când muzica în sine devine un scop, micile succese vin în mod natural iar cea mai mare bucurie pe care o poate avea un artist este atunci când publicul este sensibilizat şi percepe un mesaj la modul cel mai subtil. Consider că aceste concursuri, având ca pondere interpretarea pieselor clasice, au fost un reper pentru că în lumea muzicii a interpreta Bach, Mozart sau Beethoven corect din punct de vedere stilistic, este o provocare continuă! Desigur că am caştigat câteva premii, însă de câteva ori nu am urcat pe podium ceea ce demonstrează că totul este foarte subiectiv! Minimum 5 ore pe zi de studiu sunt indicate pentru oricine vede în muzică o ocupaţie permanentă. Însă scopul meu a fost mereu să-mi lărgesc orizontul cunoaşterii în sfera muzicală, culturală şi nu să creez animozităţi prin competiţii. Aici intervin emoţiile, oboseala, alte griji specifice varstei.

De-a lungul timpului am tratat fiecare partitură cu seriozitate şi am cerut mereu sfaturile iluştrilor profesori cu privire la interpretare. Primul an l-am facut la Iaşi şi l-am încheiat cu nota maximă, apoi în anul urmator la admitere am dat vreo 4 examene, pe lânga cel lingvistic, de teorie muzicală, interpretare şi un interviu. Apoi, după anul 2 a urmat o treaptă eliminatorie pe care am reuşit să o depăşesc cu mari emoţii. A contat influenţa din România, unde doamnele profesoare Carmen Soltuz si Mihaela Constantin m-au îndrumat cu profesionalism ori de câte ori le-am cerut sfatul. Nu mă consider vreo excepţie, am interpretat ca orice student de conservator muzică de camera pentru chitară, vioară, cvintet, asta dupa ce am fost admisă la clasa de concertistică si îmi făcea o deosebită plăcere să improvizez pentru coloane sonore. De fapt, am fost admisă la vreo 3 facultăţi în Viena şi de curând la Universitatea Cambridge în UK. Aici atmosfera este foarte placută, nimeni nu copie şi s-a reîntrodus chiar o regulă a auto-plagiatului! Am învăţat limba germană la Centrul de limbi străine a Universităţii din Viena iar caligrafia este o ocupaţie relaxantă pentru mine! Sunt foarte mandră de cea mai recentă cronică în limba germană care a apărut la RadioDauer Welle Vienna.

În România am avut recent un proiect care a constat în interpretarea unor piese ale lui Frederic Chopin drept coloană sonoră şi în a acompania soprane în participarea lor la selecţii internaţionale in Franţa. Din păcate am cântat destul de rar in România pentru că am avut şi alte curiozităţi intelectuale despre care vă pot dezvălui mai tarziu, atunci când le voi duce la bun sfârşit!

4. De-a lungul anilor aţi susţinut concerte în Franţa, Germania, Spania, Italia, Anglia şi, recent, în Austria la Viena. Aţi mai avut proiecte în România? Cum vă simţiţi acasă? Este diferit publicul în funcţie de ţară?

Publicul este atât de diferit. Dacă în România poate un pic mai rarifiat în rândul generaţiilor tinere, la Viena extrem de pretenţios şi franc în păreri, la Veneţia expansiv şi numeros, iar la Londra muzica clasică este foarte apreciată şi m-am simţit în largul meu cu repertoriul ce l-am ales. La Viena aşa numitele „Haus Konzerte” sunt numeroase, este o atmosferă foarte intimă şi de cele mai multe ori muzica însoţeşte un alt eveniment cultural, cum ar fi o expoziţie sau o conferinţă. Anul acesta am avut şansa să compun o melodie în cadrul Festivalului Take din Viena, festival de modă şi artă contemporană care a avut loc la Dominikanerbastei, în Alte Post, un spaţiu expoziţional în care muzica a avut rolul de a-i sensibiliza pe cei care priveau o operă de artă vizuală.

Şocul cultural l-am resimţit pe parcurs pentru că sunt o fire creativă iar aici regulile şi constrângerile sunt numeroase, iar uneori în mod abrupt realitatea m-a tras de mânecă. Chiar la cel mai recent recital la Viena, o doamnă din public din Islanda mi-a zis că a auzit şi de bine despre România! Peste ani mi s-a oferit şansa să predau la un colegiu renumit aici în Viena şi am acceptat cu bucurie pentru că mi se pare incredibil să pot transmite mai departe din cunoştinţele mele unor copii foarte talentaţi.

5. Se zice că doar atunci când se iese din zona de confort sau când se înfruntă provocări se ajunge la progres, iar mulţi artişti şi pianişti au întâmpinat provocări fie în ceea ce priveşte spectrul tehnic şi de interpretare, fie în cea care ţine de emotivitate şi apariţia în public. Care a fost cea mai mare provocare de care aţi avut parte dumneavoastră până acum în arta stăpânirii pianului?

Din punct de vedere tehnic consider că mereu este loc de mai bine pentru că orice pauză de la studiu se simte imediat, iar eu am făcut câteva pauze de-a lungul timpului. Totul se construieşte cronologic, gradual în muzică, iar uneori şcoala muzicală germană diferă în ceea ce priveşte pedalizarea, dinamica, agogica. Cea mai mare provocare este, probabil, muzica contemporană cu notaţia aferentă. Pe de altă parte, o altă provocare ar fi concertul cu orchestra pe care încă nu am avut şansa să îl susţin.

6. Aţi întâlnit o mulţime de muzicieni de-a lungul studiilor şi al carierei, participând la diverse cursuri de măiestrie şi colaborând cu artişti ai Operei de Stat din Viena. Care sunt personalităţile ce v-au influenţat în mod deosebit parcursul ca muzician?

Consider ca domnul profesor Klaus Sticken a avut o influenţă deosebită asupra ocupaţiei mele de muzician pentru că a avut răbdare şi mi-a deschis orizontul tehnic şi interpretativ. L-am întâlnit după un moment foarte trist, când Mihaela Ursuleasa a decedat. Cunoscând-o personal, mi-a transmis o energie extraordinară, mi-a dezvăluit nişte secrete cu privire la înţelegerea cât mai rapidă şi eficientă a textului muzical din punct de vedere armonic. Apoi, colaborând cu soprane de la Opera de Stat am descoperit noi veleităţi muzicale în acompaniament. Am avut şansa pe atunci să conetmplu decoruri ale lui Franco Zefirelli deci vă puteţi imagina că pentru orice tânăr este o şansă unică! Aşadar, pentru generaţia nouă de pianişti, recomand Armonie, Contrapunct, Forme şi o bază cât mai consistentă tehnic, iar asta se realizează în ani, cu răbdare.

7. Pianistul Theodor Parascivesco spunea că aveţi o personalitate care se reflectă perfect prin muzica lui Mozart sau care este reflectată cel mai bine de muzica lui. La ce s-a referit, mai exact, domnul Theodor?

Pe Domnul Theodor Paraschivesco am avut onoarea să îl întâlnesc în cadrul unui stagiu la Paris. Dumnealui m-a perceput ca pe o fire jovială, cu simţul umorului foarte dezvoltat, uneori prea boemă, iar atunci când am înregistrat Sonata în Re major de Mozart, KV. 284, a conchis că mi se potriveşte foarte bine în momentul respectiv, în contextul unui Paris însorit de sub care răzbăteau irizaţii sonore impresioniste!

8. În opinia dumneavoastră, care consideraţi că ar fi calităţile indispensabile pentru un pianist şi, implicit, care a fost principala calitate ce v-a recomandat pe dumneavoastră în acest sens?

Calităţile unui muzician în ziua de astăzi, când totul se schimbă cu o viteză ameţitoare, sunt răbdarea, perseverenţa, sinceritatea faţă de sine însuşi şi şansa unor dascăli remarcabili.

9. Ce proiecte vă aşteaptă pe viitor şi care sunt planurile artistei Lia Popa pentru perioada ce urmează?

Pe viitor mi-am propus să mă perfecţionez ca pedagog la Colegiul în care predau la Viena, iar de curând am pus bazele unui eveniment fashion, o prezentare de modă la Viena, cu designeri locali, în care pianul va ocupa un loc important. De altfel, dacă ar fi timp, ar fi interesant să aprofundez muzica pentru pian compusă de Dinu Liaptti pentru că este uimitor de frumoasă!

10. În finalul interviului, vă rog să transmiteţi un mesaj studenţilor muzicieni şi tinerilor care îşi doresc o carieră în arta pianistică.

Studenţilor care îşi doresc o carieră pianistică i-aş sfătui... să citească, să asculte muzică, să privească filme şi să exerseze echilibrat, să nu sară peste etape din dorinţa de a epata. Aşadar, pentru generaţia nouă de pianişti, momentul in care se decid să aloce muzicii un loc important în viaţa lor, să analizez bine riscurile. Studiul ocupă timp şi totul se planifică, iar bucuriile constau în călătoria sonoră cu care suntem familiari zi de zi şi în a dărui câteva minute de armonie muzicală!